„Tată, nu ai reușit să-mi distrugi viitorul!

Am 14 ani și îmi urăsc viața. Nu mai suport să-l văd, nu mai pot îndura să dorm cu frică, frică pentru ceea ce mi s-ar putea întâmpla mie, surorii mele mai mici, fratelui meu și bietei mele mame.

Săraca mea mamă, văd disperarea în ochii ei, recunosc un țipăt de ajutor în vocea ei firavă, simt frica în mâinile ei tremurânde, văd în ochii ei că este îngrozită de fiecare dată când aude că se deschide ușa.

Am impresia că mama mea, după atâția ani, a luat o decizie, dar îi este prea frică să facă ceva. Nu poate merge la poliție pentru că acolo îl cunosc, este un loc mic, așa că toată lumea se cunoaște, nu poate vorbi cu familia pentru că nu vor înțelege, vor spune: „El este tatăl copiilor tăi!” „Cum îți poți lăsa copiii fără tată?”

Se luptă în fiecare zi să supraviețuiască, mental și fizic și mor pe dinăuntru văzând-o în condițiile acestea neputând face nimic. Mă simt atât neputincios.

O aud pe mama plângând în fiecare seară, după ce mergem la culcare și crede că dormim deja, iar casa este liniștită pentru cel a plecat din nou să bea ceva la bar.

Se așază lângă patul ei, se apleacă în genunchi și începe să se roage. Imediat ce a început, lacrimile ei curg instantaneu. Mă duc la ea, o îmbrățișez și îi spun că, orice va decide, eu voi fi acolo lângă ea. Începe să plângă mai tare iar plânsul se transformă hohote.

Cred că aceasta este unicul ei mod de a lăsa totul afară, toată frustrarea și neputința ei de a nu putea face nimic pentru a schimba această situație. Nu poate vorbi cu nimeni despre asta. Nu o vor susține în niciun fel și dacă el află că ea se gândește măcar să-l părăsească, situația se va agrava. Cred că este capabil de orice.

Merg la școală în fiecare zi cu frică, cu teama că poliția îl va contacta pe director, informându-mă că acasă s-a întâmplat ceva rău, că mama sau unul din frații mei sunt în spital. Merg cu teama că colegii mei vor observa vânătăile de pe corp. Trebuie să fiu atent când avem ora de sport și sunt nevoit să mă schimb de față cu ei. Dacă vor vedea ceva?

Ieri a venit din nou în stare de ebrietate acasă. A început din nou să se certe cu mama, să ne bată pe toți și să spargă totul în casă.

Uneori îmi doresc să fiu un copil normal, să am o viață normală și să fac lucrurile pe care copiii de vârsta mea le fac, ca de exemplu să merg la cinema, să merg și să mă joc fotbal, să mă întâlnesc cu prietenii și să nu tem că atunci când voi ajunge acasă el va începe să mă bată. Și nu îi pot face asta mamei mele pentru că nu are bani. De unde să îmi dea? Ne străduim deja să avem lucrurile de bază precum mâncarea și dacă aș îndrăzni să-i cer lui bani, m-ar omorî din bătaie.


Într-o zi m-am întors acasă de la școală și am găsit-o pe mama mea extrem de nervoasă împachetând niște valize. Mi-a spus mie și fraților mei să începem imediat să împachetăm lucrurile necesare pentru că vom pleca și nu trebuie să uităm nimic important, deoarece, dacă totul merge bine, nu vom mai reveni niciodată în acest loc. Nu am fost deloc dezamăgit că trebuie să lăsăm totul în urmă. Uram locul acela. Aveam doar amintiri îngrozitoare acolo și, în sfârșit, vom avea șansa să ieșim din acel coșmar cel trăiam toți.

Și am plecat . . .

Îmi amintesc în continuare acea zi ca și ziua în care am avut cu toții șansa de a începe o viață nouă.

Într-adevăr, a trebuit să părăsim orașul și toate locurile și oamenii pe care îi cunoșteam, dar a fost cea mai bună decizie pe care mama mea ar fi putut să o ia.

Nu știu cum a reușit, dar a închiriat un apartament într-un alt oraș, la câteva ore distanță de casa noastră. Dacă acel loc îl poți numi casă. Am fost nevoit să renunț la școală pentru a începe să lucrez și a o ajuta pe mama. Dar asta a fost puțin în comparație cu sacrificiul imens pe care a trebuit să-l facă pentru noi.

Nu am o diplomă de absolvire, nici măcar nu am avut șansa să merg la liceu, așa că m-am chinuit să-mi găsesc un loc de muncă. Dar cumva, am reușit. Și acum sunt mulțumit de viața pe care o am și că reușesc să am grijă de mama – eroina mea.

După ce au trecut mai bine de zece ani am revenit la rădăcini. Acum nu mai există niciun pericol. Sunt un om adult și mă pot apăra singur. Îmi pot continua viața în direcția opusă decât a făcut-o tatăl meu.

Am doi copii frumoși pe care îi iubesc nespus de mult și îi prețuiesc mai mult decât propria mea viață și respect femeile mai mult decât tatăl meu le-a respectat întreaga sa viață.

Astăzi, te iert! Astăzi sunt recunoscător. Tată, mi-ai arătat într-un mod foarte crunt, cum nu trebui să-mi trăiesc niciodată viața, cum nu trebui să-l tratez niciodată pe cei de lângă mine. Asta e doar datorită ție! ”

Sunt aici chiar acum, scriu povestea altei persoane – un prieten de-al unei prietene. M-a impresionat atât de mult forța lui, încât am decis să o împărtășesc aici, cu voi. O persoană, care a trăit într-un mediu atât de toxic a găsit puterea de a decide că nu vrea să trăiască așa, nu vrea să devină ca și tatăl său, și a renunțat, la o vârstă atât de fragedă la propriul viitor pentru a-și putea susține mama și frații săi.

Nu ne naștem răi, suntem o pagină albă care se scrie cu timpul, cu experiențele și cu oamenii care ne învață să fim așa cum suntem și, dacă nu încercăm să rezolvăm problemele și eșecurile proprii, poți deveni o persoană toxică, nemulțumit de tot ceea ce te înconjoară și începi să-i rănești pe cei de lângă tine.

Cu toții suntem binecuvântați de viața pe care o avem, unii dintre noi mai mult și alții mai puțin, dar după un timp, când suntem deja adulți, depinde doar de noi cum decidem să fim și ce decidem să oferim celor din jurul nostru – tu singur te definești ca și persoană, ce fel de persoana ești sau ce fel de persoana vrei să fii – nu cei din jurul tău.

Versiunea în engleză: https://journeywithmada.com/story-nr-12/

Versiunea în spaniolă: https://journeywithmada.com/historia-nr-12/